Mama

 Și te priveam.

Stăteai pe margine de pat,

Pentru că adormisei

Și-am scris cu degetul pe spatele tău: 

mama.

Și mi te-am închipuit 

Într-o lume fără viruși,

Într-o lume mai bună,

Mai neafurisită

Și mai mult sunând a omenie

Decât a lăcomie.

Apoi te-am mutat de la marginea patului

Și mi-am dat seama că eu sunt mama

Și poate-s unicul om care o să știe 

Unde ți-e limita,

Unde ți-e durerea,

Nevoia

Sau dorința de-a fi strâns la piept.

Am scris cu degetul pe spatele tău mama -

Nu pentru că te credeam al meu,

Ci pentru că mă credeam a ta,

Dar a ta cu tot ce pot -

Să mă năpustesc asupra ta într-un foc,

Să iau de la tine cele pentru care ești prea mic,

Și să te las să te bucuri de cele pentru care nu ești prea mare.

(...)

Într-o cameră,

Într-o noapte,

Într-o singură clipă,

Am scris cu degetul pe spatele tău:

Mama.

Știi de ce? 

M-am gândit că atunci când o să pleci afară

La drum

Sau undeva, departe, 

O să se vadă pe sub bluza ta

Pe sub rucsacul tău, copile,

Scris - 

Mama

Și lumii și războiului și fulgerului 

Și celor pline de urât

Li se vor face frică

De puterea unui cuvânt

Mai mare decât ele -

Mama.

(...)

Text: Karina Simion (Micul Marc)