somethink special...

 Se mai trezește încă o dată, obosită-n coate, să te învelească-n noapte. Care plânge în ea dacă tu plângi.  Care mai stă încă puțin ascunsă să te privească după ce tu deja ai plecat și ușa ai închis.  Care îți așază ștrampii sub pantaloni și bluza sub paltonaș, să stea bine, să nu te deranjeze.  (...) Care se întreabă mâine ce îți dă să mănânci. Care e fericită când crești puțin mai mare cu încă un an, dar și mai fericită că încă rămâi puiul ei. (...) Mama e omul de pe pământ care se învinovățește cel mai mult.  (...) Omul ‘cela pentru care vei conta mult și îndelungat. Omul ‘cela care va face orice să îți fie ție bine. Și va gandi asta mereu. Să îi fie lui bine, să îi fie ei bine. De aia fac, de aia mă duc, de aia nu sunt, de aia...  Mama, omul acela frumos pe care într-o zi îți va fi cumva, necum, să îl vezi. Poate nu o vei suna mereu.  Poate nu o să îți vină să te mai duci pe la ea așa des. Poate vei ști și tu că ai crescut și asta e, acum ai viața...

Să Te-oi mai certa Și-oi mai țipa Și, Doamne, oh Cât ți-oi mai greși Și azi Și mâine Și poate-n multe zile, Dar tu să știi că ești copil iubit (...) Poate nu o să-ți dau tot din lume, Dar o să-ți dau tot din mine Nu o să fiu mama cea mai bună, Dar o să fiu mama ta lună de lună Și-n fiecare strop de noapte  O să te adorm cu un sărut de lapte Ca tu să știi că ești copil iubit. Și poate mâine, Poate dintr-odată, Ceva o să mi se întâmple Pe inima un junghi îmi va sta Și la pământ mă va răpune rău Dar tu să știi c-ai fost copil iubit.  Și de-ntr-o zi te vei gândi la mama Uită-te bine de tot pe cer (...) Tu apleacă-te peste a mea piatră Și-ți voi șopti de dincolo de ea: Tu să știi că ești iubit, copile,  Acum și-n vecii vecilor  De mine. Mama.

 Când ești la rândul tău părinte,  O singură dorință ai Să îl iubești tare, tare de tot Să aibă mamă,  Să aibă tată, Să fie sănătos.  Când ești la rândul tău părinte Copilăria îți vine pusă pe o tavă De acolo nu știi ce să iei  Să iei îmbrățișările? Bătăile? Certurile alor tăi? Când ești la rândul tău părinte  Faci rugăminți târzii într-un ceas păgân,  Și-ți juri ca tu nicicând să fii  Ca mama ‘ceea ce te-a împins Ca tatăl ‘cela ce n-a prea fost. Când ești la rândul tău părinte Te uiți în spate și vezi în față Pe tine mică în omulețul ăsta (...) Dar, Când ești la rândul tău părinte Te legi la mâini încătușat Cu-n fel de legământ în tine-ți pui Că niciodată n-o să faci ca ai tăi (...) Când ești la rândul tău părinte Vrei ca el să crească cum tu nu ai avut Îți spui: Să-i fie bine lui, Să aibă ce eu n-am avut, Să nu treacă prin ce-am trecut. (...) Când ești la rândul tău părinte  Atât vrei pentru el Familie să aibă, Să fie și ceva pe masă, Să vă...

  dată

 Și te priveam. Stăteai pe margine de pat, Pentru că adormisei Și-am scris cu degetul pe spatele tău:  mama. Și mi te-am închipuit  Într-o lume fără viruși, Într-o lume mai bună, Mai neafurisită Și mai mult sunând a omenie Decât a lăcomie. Apoi te-am mutat de la marginea patului Și mi-am dat seama că eu sunt mama Și poate-s unicul om care o să știe  Unde ți-e limita, Unde ți-e durerea, Nevoia Sau dorința de-a fi strâns la piept. Am scris cu degetul pe spatele tău mama - Nu pentru că te credeam al meu, Ci pentru că mă credeam a ta, Dar a ta cu tot ce pot - Să mă năpustesc asupra ta într-un foc, Să iau de la tine cele pentru care ești prea mic, Și să te las să te bucuri de cele pentru care nu ești prea mare. (...) Într-o cameră, Într-o noapte, Într-o singură clipă, Am scris cu degetul pe spatele tău: Mama. Știi de ce?  M-am gândit că atunci când o să pleci afară La drum Sau undeva, departe,  O să se vadă pe sub bluza ta Pe sub rucsacul tău, copile, Scris -...

 Să te țin încă în burta mea, încât să stai lipit de mine mereu. Nu mai am cum. Acolo îți cântam lumea întreagă. Acolo te-am auzit prima oară cum suni tu, cum bate o inimă în mine. Acolo unde erai tu, aveam grijă cum mă așezam, stăteam mereu pe o parte, ca tu să respiri bine. Curgeai prin mine copile, iar eu nici măcar nu știam cum arăți.  (...) Sunt zile în care te-aș întoarce înapoi în mine, să te știu acoperit de pielea mea și atât, căci acolo erai bine.  Mă frânge tot ceea ce ți se întâmplă și îți face rău.  Te învăț cum să le faci față, sunt și eu acolo lângă tine ca un pion pe-o tablă de șah, mă țin după tine ca o nebună. (...) Te-aș întoarce în mine atunci când mă vezi urâtă. Când îmi spui că nu vrei să mai vorbești cu mine. Atunci te-aș întoarce din nou sub pântecul meu, poate așa nu vei ști cum arată mama și nu vei mai crede despre mine asta. Eu o să îmi mângâi, ca atunci, pântecul umflat și o să știu că tu te apropii să vii.   (...) Dar de fiecare...

 Dacă o mamă îți spune că e obosită... de ești soțul ei, nu-i spune că și tu ai fost la muncă toată ziua; de ești mama ei, nu-i spune ca așa erai și tu când ea și sora ei erau mici;  de ești mamă și tu, nu-i spune că ai tăi copii dorm și se joaca singuri și ai timp de toate; de ești o prietenă, nu o întreba de ce;  de ești necunoscut, nu-i spune că nu o crezi... Spune-i, mai bine, că: știi cât de greu îi este,  înțelegi prin ce trece, face totul bine pentru copilul ei, ai vrea să fii o mamă la fel de bună ca ea.  ................................................................ Sau taci.  Căci și tăcerea, pentru o mamă, E răspuns de aur. Ci nu învinuirea,  critica ori  comparația. Tu, străine, spune-i că mamele... sunt armuri de război, sunt mâini de oțel, sunt nervi de piatră, sunt inimi de sânge clocotind, sunt povești de spus. Mamele sunt povești de spus, da. [Text: Karina Simion, Micul Marc]

 ZILE  Sunt zile când eu nu știu cum mă mai cheamă. Când alerg și nu se mai termină. Sunt zile când urlu. Sunt zile când nu mai știu cum arăt. Și zile când timpul se ascunde după colțurile pereților, de mine. Sunt zile în care nu îmi mai rămâne nimic. Zile în care mă întreb dacă tu ai știut că sunt acolo, dincolo de odaia-n care stăteai pe jos și te jucai. Și zile în care se arde mâncarea pe foc. Și zile în care se ard în mine pe rând, dorințe, nevoi și speranțe. Zile în care, să mor, aș vrea să te mângâi mai mult. Zile în care, să trăiesc, aș vrea să las pe din afară tot ce nu are legătură cu tine. Dar să știi ceva, pui al meu, în toate zilele ăstea, ceva nu uit. Că eu sunt mama ta.

  Mă uit la tine cum te joci și vorbești singur. Și eu stau în spatele tău și parcă aș plânge, parcă aș urla. Dar durerile mele nu își fac loc aici, în spatele tău, pentru că tu nu meriți asta. Tu ești sfânt. Tu ești sfânt, copile al meu. Stau în spatele tău și îmi strâng uneori inima de gât, ca și cum ar trece mai repede sau mai ușor: tot ce mi-a fost greu, toate nerăbdările mele, toate neajunsurile. Și știu că mulți mă vor critica. Dar oare un copil nu ți-e de ajuns? Ba da, normal că îți e. Dar cred că fiecare dintre noi trăim cu durerile noastre neplânse, cu speranțele noastre limitate, ca și cum mereu am luat din noi că să îi dăm lui, pentru că așa e corect. Și la noi nu a mai ajuns nimic. Nimic. Stau în spatele tău și din afară pare că tu ești între patru pereți și atât, dar tu ai atâta libertate, atâta libertate. Uneori îmi vine să ți-o fur să fug cu ea în lume. Să îți fur puțin de libertate și de lumină. Doamne, cât de multă lumină ai tu. Și iar trebuie să mă opresc, pentru ...